Povestea vietii mele incepea cam asa: m-am pierdut intr-un labirint. Sau cel putin asa am crezut la inceput. Ma straduiam din rasputeri sa evadez, fiind captiva intr-un loc necunoscut, intr-un loc mirific si in acelasi timp plin de teroare. Teroarea gandirii mele, pentru ca nu era nimic semnificativ in acel loc. Doar gardul format de tufele inalte si iarba moale pe care paseam dezorientata. Puteam sa jur ca visez. Dar nu era un vis frumos. Ci o realitate asemenea unui cosmar. Tot ce puteam sa fac era sa merg si sa nu adorm. Incercam sa gasesc un loc unde sa pot macar sa dorm sub cerul instelat, sau poate o iesire. Iesirea era salvarea mea si, in acelasi timp, oferta pe care Dumnezeu mi-o dadea: evadarea in lumea mea mica si sansa la viata.
Dar nu venea. Doar ma miscam intr-o parte si in cealalta distrusa, gandindu-ma la ce putea sa imi rezerve viitorul. Bineinteles, cand nu ai ce face, pierduta intr-un loc de unde nu mai poti iesi niciodata, sau cel putin sansele de a iesi dintr-un loc ca acela erau minuscule, incepi si iti faci planuri de viitor, care cine poate stii daca te vei mai afla in el. Nici nu imi puteam imagina un viitor fara mine. Eram singura persoana care muncea din familia mea, tata fiind pensionar, iar mama casnica. Sora mea mai mica, de numai 5 anisori, astepta cu nerabdare micul dejun, masa de pranz si cina, iar eu, pierduta fiind, nu i le puteam oferi.
Deci, mi-am facut planuri, m-am gandit la o modalitate de a iesi din acel labirint, dar nimic nu imi fulgera mintea. Nimic din ce aveam eu nevoie. Dar dupa cateva momente mi-am dat seama: cataratul. Eram o buna cataratoare, deci puteam bineinteles sa vad pe unde ar fi iesirea din labirint, pe unde as putea merge pentru a ajunge acasa. Se pare ca fereastra mintii se deschise larg de data aceasta si ma salvase. Doar ca trebuia sa merg in continuare si nu cumva sa ma opresc. Sansa vietii mele se ivise, iar eu am luat-o fara a mai sta pe ganduri. M-am catarat cu usurinta pe gardul de tufe, iar apoi am vazut-o: IESIREA.Am inceput sa fug, disperata. Nimic nu era mai frumos decat evadarea si recastigarea libertatii.
Dar apoi m-am oprit. Fara sa imi dau seama, totul disparuse, iar eu m-am trezit. Din fericire era doar un vis. Un vis groaznic, inspaimantator. Totusi, parea atat de real, atat de adevarat, pur si simplu nu putea sa fie vis. Dar era.
Dintr-o data eram doar in micul meu pat, asteptand... Ce asteptam? Orice ar fi fost acel lucru, nu venea, iar eu nu stiam daca e mai bine sa ma dau jos din pat sau sa raman. Mai ramai! spunea vocea din capul meu. Daca urma sa visez ceva mai groaznic? Poate mai socant. Sau poate un basm. Da. Un tinut al marilor sperante cu pereti de curcubeie, cu norisori de vata de zahar, chiar si cu casute din turta dulce si ciocolata organica. Totul putea sa fie doar in imaginatia mea, dar atata timp cat visam, putea fi real. Atat de real incat as fi simtit gustul curcubeielor si al ploilor de suc de lamaie. Ar fi fost mica mea lume, unde m-as fi refugiat. Refugiul viselor – tara care niciodata nu doarme.
Dar era prea coplesitor. Si totusi atat de tentant. Fiecare muschi din corp imi spunea „Dormi! Maine va fi mult mai bine. Du-te si distreaza-te. Relaxeaza-te! Nu-ti pierde vremea” si asa am si facut. M-am lasat dusa de somn, pleoapele grele inchizandu-se fara niciun efort, somnul invaluindu-ma ca intr-o mantie de ceata calda si pufoasa, ducandu-ma in tinutul viselor mele, imaginarul meu loc real.