Ploaie de stele

Sedeam intins pe spate in iarba, cu ochii spre cer. Tocmai aparusera stelele ( unele mari si stralucitoare, altele mici si firave, licarind gata sa se stinga) despartite de halci negre de intuneric. Intreg cerul de deasupra mea, asemanator cu o cupola uriasa de biserica, era podidit de mii de luminite aurii, care-ti dadeau impresia fabuloasa ca pulseaza, ca niste inimi. Din cind in cind, vedeam, desprinzindu-se din ciorchinele acela de care pareau prinse toate, cite vreo stea, si o vedeam cazind fulgerator spre Pamint, venind parca spre mine. Imi puneam miinile la ochi, ingrozit la gindul ca o sa ma strivesca, dar ea disparea tot atit de fulgerator pe cit de neasteptat incepuse sa cada, in noapte. Dupa mai multe ore de privit cerul simteam ca-mi dau lacrimile, ca totul mi se incetoseaza inaintea ochilor, ca toate stelele se string la un loc si ca se prabusesc peste mine, sufocindu-ma cu lumina. Saream in picioare de frica si de uimire, apoi ma cuibaream in pat, asteptindu-ma, din clipa in clipa, sa ia foc casa. Platon ( aveam sa descopar mai tirziu!), se arata ingaduitor cu aceste spaime ale copilariei:” putem sa-i iertam pe copiii care se tem de intuneric, dar adevarata tragedie este a adultilor care se tem de lumina”.