Orasul asta gri ma face sa zambesc, ma face sa imi revin la copilarie si sa cred ca ceva frumos a fost, candva, cand pe ziduri ne cataram si fugeam, cand pe malul apei infloream povesti de chitara si ameteam pe guri de poezie, cand langa un copac ne-am sarutat prima data si cand la o banca, efemer, te-am piedut in van, in favoarea sortii si a orgoliului meu.
Orasul asta ma face sa rosesc in fata prostiilor infantile pe care, pornita in lumea grea, le-am comis, incercand sa fac o schimbare, o revolutie a gandurilor, o evocare a umanitatii. Dar cum sa mai intorci timpul, cum sa mai atingi clipa, cum sa te mai incadrezi intr-un spatiu din care ai fost alungat din cauza nevoii de libertate?! Cat de altfel ar fi fost totul, cat de putin sacru si cat de pamantesc, cat de mizer si niciodata iesit din comun, tot timpul la fel, daca as fi ramas. Multi dintre noi, tineri, dornici de libertate, optam sa plecam cat mai departe ....
Acum, cand ma intorc, parca ceata e mai deasa si copacii mai golasi, aici parca fetele sunt mai lungi dar totusi sunt de oameni, de oameni care nu au cunoscut binele, de oameni care au trait din fumul combinatului si l-au pierdut odata cu prostia, aici parca pamantul e mai subtire si atinge nucleul mai lejer, aici parca soarele nu mai straluceste asa de puternic si isi pierde din virtuti, aici parca eu, cel mic, cel firav si bland, care s-a indragostit prima oara, se transforma intr-o fiara, aici parca nu mai e nimeni si nici nu vor sa existe. Imi zboara gandul ori de cate ori trec mai mult de 4 luni si tot aici unde, de altfel ravneam sa nu ma mai intorc, aici sunt eu, un copil mereu, plin de vise care isi descarca bateriile de fiecare data cand paseste linia tramvaiului. Aici, nici luminile nu au putere, dar fetele triste te fac sa vrei sa fii primul mereu, primul care fuge.
Iar daca timpul s-ar da inapoi, de aici nu as mai pleca, pentru a-mi putea infunda sufletul de ispitele lumesti, fara sa ajung sa fiu eu, acolo sus, un soare in jurul caruia se invart planetele, un soare care isi cauta in continuare nucleul si un soare care, indiferent ce ar face sau spune, tot un soare ramane, pentru ca asa il concep altii. Deoarece atunci cand e el in preajma toti il vor, toti cauta sa-l atinga, iar cand nu e, nimeni nu deschide gura sa-l cheme. Il ateapta sa revina, in toata stralucirea sa, dar de buna voie.
Si astfel, cu scuzele de rigoare, raman un om care, orice ar face, se multumeste cu aceasta postura solitara, oricata singuratate ii creeaza si oricata unicitate i-ar aduce in univers. Ma complac in nimicul in care ma invart si eu, cautandu-mi nucleul. Cel mai probabil orasul natal nu a facut decat sa ne propulseze pe fiecare dintre noi in alta realitate.
Orasul asta ma face sa rosesc in fata prostiilor infantile pe care, pornita in lumea grea, le-am comis, incercand sa fac o schimbare, o revolutie a gandurilor, o evocare a umanitatii. Dar cum sa mai intorci timpul, cum sa mai atingi clipa, cum sa te mai incadrezi intr-un spatiu din care ai fost alungat din cauza nevoii de libertate?! Cat de altfel ar fi fost totul, cat de putin sacru si cat de pamantesc, cat de mizer si niciodata iesit din comun, tot timpul la fel, daca as fi ramas. Multi dintre noi, tineri, dornici de libertate, optam sa plecam cat mai departe ....
Acum, cand ma intorc, parca ceata e mai deasa si copacii mai golasi, aici parca fetele sunt mai lungi dar totusi sunt de oameni, de oameni care nu au cunoscut binele, de oameni care au trait din fumul combinatului si l-au pierdut odata cu prostia, aici parca pamantul e mai subtire si atinge nucleul mai lejer, aici parca soarele nu mai straluceste asa de puternic si isi pierde din virtuti, aici parca eu, cel mic, cel firav si bland, care s-a indragostit prima oara, se transforma intr-o fiara, aici parca nu mai e nimeni si nici nu vor sa existe. Imi zboara gandul ori de cate ori trec mai mult de 4 luni si tot aici unde, de altfel ravneam sa nu ma mai intorc, aici sunt eu, un copil mereu, plin de vise care isi descarca bateriile de fiecare data cand paseste linia tramvaiului. Aici, nici luminile nu au putere, dar fetele triste te fac sa vrei sa fii primul mereu, primul care fuge.
Iar daca timpul s-ar da inapoi, de aici nu as mai pleca, pentru a-mi putea infunda sufletul de ispitele lumesti, fara sa ajung sa fiu eu, acolo sus, un soare in jurul caruia se invart planetele, un soare care isi cauta in continuare nucleul si un soare care, indiferent ce ar face sau spune, tot un soare ramane, pentru ca asa il concep altii. Deoarece atunci cand e el in preajma toti il vor, toti cauta sa-l atinga, iar cand nu e, nimeni nu deschide gura sa-l cheme. Il ateapta sa revina, in toata stralucirea sa, dar de buna voie.
Si astfel, cu scuzele de rigoare, raman un om care, orice ar face, se multumeste cu aceasta postura solitara, oricata singuratate ii creeaza si oricata unicitate i-ar aduce in univers. Ma complac in nimicul in care ma invart si eu, cautandu-mi nucleul. Cel mai probabil orasul natal nu a facut decat sa ne propulseze pe fiecare dintre noi in alta realitate.