Patima perfectiunii

Perfectiunea a fost patima mea dintotdeauna. Poate un rol in acest aspect l-au avut parintii mei care m-au obligat constant sa-mi depasesc limitele. Nu pot aprecia acum daca a fost bine sau rau, pur si simplu m-a crescut pretentioasa: pretentioasa cu mine dar si cu cei din jurul meu. Daca la personalitatea proprie pot lucra si nu deranjez pe nimeni prin vointa, celorlalti nu le pot impune acelasi lucru caci depinde de fiecare in parte cum isi dozeaza ambitia  de-a deveni omul care vrea sa fie. Bineinteles ca un mic imbold nu strica nimanui, dar o impunere nu este niciodata prea placuta.

Patima perfectiunii nu poate fi corectata, cel putin nu imediat
. Poate cu timpul si cu maturitatea varstei se va mai sterge din intensitatea ce coloreaza viata. Important este sa fie transmisa mai departe genetic doar in masura suficientei. Mi-e frica de genetica, mi-e frica sa nu fie precum o boala contagioasa, de aceea am inceput sa o privesc cu scepticism si sa imi tratez aceasta patima. Tratamentul aplicat este injectarea unei doze de indiferenta si necorectare umana totala. Aici nu este vorba ca as fi reusit sa ating vreodata aceasta treapta ci este vorba de frustrarea venita tocmai din aceasta neputinta.

Cumva o doza din patima perfectiunii trebuie sa avem fiecare insa atentia trebuie sa fie indreptata catre doza necesara pentru a nu cadea in panta absurdului si a deveni pe cat de critici pe atat de insuportabili pentru cei din jur. Si cum perfectiunea e relativa trebuie sa intelegem ca de fapt simplitatea este ratiunea perfectiunii si reprezinta o constanta usor de aplicat in ceea ce intreprindem.