A adormi reprezinta placerea de a te cufunda in apele intunecate ale visului, crezand ca intotdeauna te vei intoarce din ele insa a face dragoste - zicea Godard, <
>. Dragostea e o blandete violenta, la fel ca speranta. Un oximoron, cand pasiunea e un simplu paroxism insa am citit candva ca la cei mai mari maestri (la Bruyère, Nietzsche), aforismul tine de o politete, de o bunavointa (clar ganduri ce se aseamana cu cuvinte inrudite imi ziceam): el presupune ca cititorul este capabil sa gandeasca (si se bucura, totodata, ca poate sa gandeasca alt-fel decat autorul).
Nu din modestie: culegerea de aforisme pretinde o forta de creatie nemaipomenita, care face din acest gen o forma deopotriva scurta si infinita.
Si in aceeasi ordine de idei sistematice, printre gandurile gandite de oamenii mari am aflat si de albe. Nu, nu de cuolirle nonculori albite sau nealbite ale vremurilor. Sa ne amintim ca alba a fost, in acel ev magnific care e numit atat de neinspirat mediu, un gen poetic dintre cele mai prolifice. Poezie elevata si voioasa, a carei fermecatoare tema nu varia deloc: indragostiti proscrisi (poezia curteneasca nu e catusi de putin conjugala) impartasind deliciile noptii; un prieten credincios sta de veghe pandind rauvoitorii, intrigantii, miseii care ar putea veni sa-i surprinda, si le anunta ivirea zorilor, de unde numele.
Finalmente orice ilustru intelectual trebuie sa cunoasca arta de a tacea. Sa-i fim recunoscatori Editurii Jerome Millon pentru ca a reeditat nu de mult Arta de a tacea a abatelui Dinouart (1771). In ea citim de pilda, urmatoarele: <> Ce s-ar mai putea adauga intr- lume deja adaugata?!
