Ce ti se intampla cand nu mai rezisti in viata

Pierderea naivitatii naste o constiinta ironica, pe care n-o poti inabusi nici in preajma lui Dumnezeu. Te tavalesti intr-o isterie duioasa si spui tuturor ca vietuiesti... si ei te cred. Devenirea e agonie fara deznodamint, fiindca supremul nu-i o categorie a timpului. Deserturile sint parcurile lui Dumnezeu. Prin ele isi plimba oboseala de totdeauna si prin ele se vaicara chinuitele noastre avinturi. Singuratatea e punctul nostru comun cu El, dar si cu diavolul. Din vremuri de-nceput se-ntrec ei in a fi singuri — si noi venit-am tirziu, chiar prea tirziu, la un concurs fatal. Cind se vor retrage din arena, ramine-vom singuri in Singuratate, si pustiurile vor fi neincapatoare pentru un salt mortal. Vulgaritatea este o cale de purificare egala extazului — cu conditia sa fie suferinta.

Chinul in gunoi, in murdarie, teroarea-n mahala devin surse mistice — si esti mai aproape de cer cind te ineci cu groaza intr-o mocirla, decit privind nepasator icoana unei madone. Blestemul e un act religios; bunatatea, unul moral. (stim noi prea bine ca morala nu-i decit aspectul cetatenesc al inclinarii noastre spre Absolut!) Din fierberea duhorilor launtrice se ridica aburi avintati spre azur. De simti nevoia, arunca un scuipat spre astri, esti astfel mai aproape de maretia lor decit zarindu-i demn si cuviincios. O balega rasfringe cerul mai personal decit o apa cristalina. si ochii tulburi au pete de azur ce compromit monotonia albastra a inocentei. Ceea ce de obicei se numeste perfectiune constituie o priveliste de fadoare, chiar din lipsa chinului vulgaritatii. Imaginile de desavirsire propuse de muritori trezesc o impresie de neindestulare, de viata neimplinita si nereusita. ingerii au fost scosi din circulatie chiar din acest motiv: n-au cunoscut suferintele degradarii, voluptatile mistice ale putregaiului.

Imaginea ideala a desavirsirii trebuie schimbata, si morala trebuie sa-si insuseasca avantajele descompunerii pentru a nu ramine o constructie in vint. Morala cere purificare. Dar de ce? Ce anume sa inlaturam? Desigur, vulgaritatea. Ea nu poate fi insa indepartata decit traita pina la capat, pina in ultima umilire. Numai dupa ce ai epuizat toate posibilitatile ei de chin poti vorbi de purificare. Raul moare doar istovindu-si vitalitatea. De aceea, triumful moralei implica un exercitiu dureros in mocirla. inecul in ea e mai greu de sens decit o puritate de suprafata. Decadenta in sine n-are mai multa adincime decit inocenta? „Un om moral“ nu-si merita titlul decit in virtutea titlurilor compromitatoare din trecut. A cadea in ispita nu e a cadea in viata? Du-ne, Doamne, in ispita si ne mintuieste de cel bun! Rugaciunea de fiecare zi ar trebui sa fie o initiere la Rautate si „Tatal nostru“ sa sfisie valul ce-o acopera, pentru ca privind-o in fata, familiari pierzaniei, sa fim ispititi de cel Bun. Morala e pierduta de lipsa ei de mister.

Sa n-ascunda binele nici o taina? Decolorarea pasiunilor, indulcirea instinctelor si intreaga diluare a sufletului modern ne-au dezvatat de mingiierile furiei si ne-au slabit vitalitatea gindirii, din care emana arta de a blestema. Shakespeare si Vechiul Testament ne prezinta oameni fata de care sintem maimute infumurate sau domnisori discreti, ce nu stiu sa-si urle in spatiu durerile si bucuriile, sa provoace natura sau pe Dumnezeu. Iata unde au dus citeva secole de educatie si de prostie savanta! Pe vremuri muritorii strigau, astazi se plictisesc. Explozia cosmica a constiintei a fost inlocuita cu intimitatea. Rabda si crapa! este deviza pentru distinctia omului modern.

Distinctia — asta-i superstitia unui gen corupt. Dar incordarea spiritului cere un anumit nivel de barbarie, fara de care se molesesc arcurile gindirii, un vulcanism ce nu trebuie domolit decit in lasitati voite. O idee sa se rostogoleasca in avinturi de imn, cu o vraja de delir sau de fatalitate, asa cum se intimpla in incandescenta blestemelor — aceste limbi de foc ale spiritului.